Ascuns printre faldurile Munţilor Poiana Ruscă,
aşezat cuminte la picioarele Padeşului, Nădragul a avut un parcurs istoric
fluctuant. Secole de-a rândul a fost doar o mică aşezare izolată, discretă. Atestată
documentar pentru prima dată în anul 1364, prezenţa localităţii în scrierile
vremii va fi modestă pentru următoarea jumătate de mileniu, mai exact până la
mijlocul secolului al XIX-lea, când se pun bazele mineritului modern în zonă.
În anul 1845 o firmă vieneză construieşte atelierele
de prelucrare a fierului – Societatea de fier din Jdioara (Zsidóvári vasgyár) cu sediul central în
Nădrag. Datorită activităţii industriale intense desfăşurate aici, dezvoltarea
localităţii a fost un efect firesc. Pentru început fabrica a angajat numai
colonişti germani aduşi în Banat de societatea vieneză, pentru ca apoi, aici să
sosească maghiari, slovaci, români şi ţigani, fiecare grup formând câte o
colonie distinctă. Totuşi, majoritatea muncitorilor a rămas de etnie germană.
În anul 1872 societatea
minieră îşi continuă dezvoltarea şi devine Societatea Industrială a Fierului
Nădrag, în următorii ani construindu-se aici furnale, oţelărie, turnătorie,
laminor, uzină de valţuri, uzină de maşini, fabrică de maşini şi unelte
agricole. În anul 1938 munceau în cadrul societăţii aproape 5.000 de angajaţi.
După cel de-al Doilea
Război Mondial, Uzina Ciocanul devine cea mai importantă din zonă, atrăgând tot
mai mulţi locuitori, astfel în următoarele decenii populaţia Nădragului aproape
că se dublează. Un renume deosebit avea şi Fabrica de Lanţuri care producea, în
ciuda utlilajelor deja învechite, cel mai performant lanţ minier din Europa. După 1982 vechea linie de lanţuri a fost
retehnologizată şi modernizată sub coordonarea inginerului timişorean Kollar
Alexandru.
După revoluţie toată
această activitate industrială, toată acestă forfotă a fost redusă la tăcere.
Fabricile, uzinele, atelierele au fost închise, clădirile au fost lăsate în
paragină, iar muncitorii au îngroşat rândurile şomerilor, localnicii fiind
nevoiţi să se adapteze noului Nădrag, care şi-a recăpătat liniştea de odinioară
şi prospeţimea aerului depoluat.
Acum Nădragul e o comună
liniştită, discretă, înconjurată de munţi ce ascund în pântecele lor bogate
zăcăminte, şi nu numai minereuri de fier, dar şi de aur, argint, cobalt, crom,
uraniu, plumb şi zinc. Toate acestea au fost lăsate uitării, acolo în
măruntaiele pământului, iar cele care sunt acum în atenţia exploatatorilor sunt
bogăţiile aflate la suprafaţă: Pădurile. Acestea încă îmbracă suprafeţe întinse
din teritoriul comunei, beneficiu ce a transformat Nădragul dintr-o localitate
industrială într-o aşezare turistică, fapt demonstrat şi de noua clădire a
Centrului de Informare Turistică ce-şi
întâmpină vizitatorii chiar la intrarea în comună.
Tocmai
pentru a testa potenţialul turistic al zonei, am ales o incursiune de trei zile
în Nădrag şi împrejurimi şi pe creasta Munţilor Poiana Ruscă. După ce am fost
gata echipaţi, cu bocancii în picioare şi cu rucsacul în spinare am urcat în
maşini, am pornit, şi nu ne-am oprit până la Nădrag.
Aici, facem un popas
în Parcul Rustic unde un aranjament aflat la intrare ne urează Bun Venit, apoi
la Centrul Infoturistic pe care îl găsim închis, la fel cum l-am găsit şi în
urmă cu două luni, când am mai dat o raită pe aici. O fi prea devreme, poate
suntem noi prea matinali. Mai facem o scurtă oprire pentru a fotografia clădirile
părăginite ale vechii Societăţi Industriale, apoi ajungem în centrul comunei,
în faţa Primăriei, o clădire zugrăvită în nuanţa pădurii, având în mica piaţă
din faţa ei o fântână arteziană asortată, iar peste drum, pe celălat mal al
pârâului Padeş, un parc frumos amenajat.
Distanţa între Nădrag şi vârful Padeş, cel spre
care ne vom îndrepta pentru început este de 20 de km. Vom străbate însă cu
maşinile primii 12 km pe un drum forestier pietruit până la fosta cabană
Căpriorul, amplasată în locul denumit Dâmbul cu Fier. Ne întâmpină zidurile
triste şi părăsite ale clădirii cabanei ce în anii 80 era la mare căutare,
mereu plină de turişti veseli. Facem aici o pauză de masă şi refacem proviziile
de apă.
Suntem pregătiţi de drum. Un indicator instalat
la intrarea pe traseu ne arată drumul pe care trebuie să-l urmăm. Pornim. Facem
opririle de rigoare pentru a fotografia principalele atracţii ale traseului:
Vechile mine romane, Capul de dac, Arcul de triumf, Izvorul lui Băban. Suntem
încă în pădure, aproape de golul alpin de dinaintea vârfului.
Pe lângă noi trec înşirate vreo cinci ATV-uri
zgomotoase. Pasagerii se uită cu milă la noi că urcăm pe jos, cu rucsacii în
spate, însă cei demni de milă sunt ei pentru că pe munte nu e importat să
ajungi într-un anumit punct prin orice mijloace. Muntele trebuie să-l simţi sub
tălpi, să-l cucereşti pas cu pas, să simţi că meriţi să-i încaleci spinarea şi
să ajungi pe vârf, şi să-i dai şi muntelui şansa să te cucerescă cu liniştea
lui, cu măreţia lui, cu puritatea şi priveliştile pe care ţi le oferă.
Ne apropiem de
altitudinea maximă. Urmele incendiul ce a devastat în urmă cu doi ani vârful pe
o suprafaţă destul de mare sunt încă vizibile, chiar dacă natura luptă din
răsputeri să renască, iar printre scheletele carbonizate de arbori şi arbuşti
sunt infiltrate tufe verzi şi vegetaţie proaspătă.
Facem un popas mai lung pe vârf, ne bucurăm
ochii cu infinitul zărilor şi încercăm să găsim continuarea traseului. Din
păcate, incendiul a distrus şi urmele de marcaj pe care ar fi trebuit să le
urmăm spre Tăul Ursului. Urmăm petru început linia crestei pe ceea ce pare a fi
o potecă, apoi în faţa noastră se întinde pădurea. E destul de târziu pentru a
pătrunde în pădure fără a avea un marcaj pe care să-l urmăm, astfel că hotărâm
să campăm, puţin mai la vale pe un platou mic ce pare potrivit pentru a întinde
corturile
Pentru că mai avem puţin timp la dispoziţie până să
se întunece, încercăm să găsim o cărare, un semn, un marcaj pe care să-l putem
urma a doua zi. Găsim o potecă prin pădure marcată cu fâşii galbene legate de
copaci şi decidem că aceasta va fi calea pe care o vom urma ziua următoare.
Ne întoarcem la corturi şi ne pregătim de culcare.
Întunericul ne înconjoară tiptil până devine de nepătruns. Nu se simte nici cea
mai uşoară adiere. Totul a încremenit, timpul însuşi s-a oprit din goana lui şi
nu îndrăzneşte să strice momentul de linişte. Pentru cei care au avut
inspiraţia să scoată capul din cort pentru a privi cerul, recompensa a fost
nepreţuită: o paradă a astrelor ce rar ţi-e dat să vezi. Parcă toate stele s-au
înţeles să apară simultan pe scena nopţii, să fie în acel moment actorii
spectacolului celest. Somnul ce ne învăluie nu poate fi decât liniştit, în ton
cu atmosfera.
După o noapte frumoasă,
dimineaţa e pe măsură. Razele soarelui usucă ultimele picături de rouă, iar noi
ne pregătim pentru încă o zi de hoinăreală. Urmăm poteca pe care am găsit-o
ieri şi ne afundăm în pădurea răcoroasă. Marcajele sunt destul de vizibile astfel
că înaintăm fără multe ezitări până când poteca dă într-o zonă defrişată unde
sute de copaci au fost măcelăriţi de curând. De aici nu ne rămâne decât să ne
lăsăm ghidaţi de urmele lăsate de maşinile încărcate cu lemne pentru a ajunge
la drumul judeţean ce leagă Ruşchiţa de Luncanii de Jos Coborârea este destul
de solicitantă, abruptă, stâncoasă, pe deasupra ne mai prinde şi o repriză
scurtă de ploaie. Cu toate astea, curând am ajuns la drumul judeţean pe care
l-am urmat îndreptându-ne spre Tăul Ursului, un loc de popas încântător şi
primitor de care am dat în scurt timp şi unde am campat.
Câţiva din grup au ales să rămână la corturi sau
să facă scurte plimbări prin împrejurimi, alţii au urcat pe vârful Rusca, ce se
află la o distanţă de doar o oră şi jumătate de urcat, iar marcajul este
vizibil, uşor de găsit. La întoarcere ne-am retras cu toţii în corturi şi a
urmat o noapte la fel de liniştită ca şi cea de dinainte, numai că a lipsit
spectacolul celest, fiind înnorat.
Dimineaţa ultimei zile ne oferă un soare
strălucitor a cărui raze jucăuşe se strecoară printre frunzele copacilor şi ne
mângâie obrajii. E aşa de bine aici. Tăul Ursului este situat la o răscruce de
drumuri, unul merge spre Ruşchiţa – cel pe care am venit noi ieri, unul merge
spre Luncanii de Jos – pe care vom pleca
azi, altul duce pe vf. Rusca – l-am făcut şi pe ăsta dus-întors, şi mai este
unul, cel spre vf. Padeş – cel pe care ar fi trebuit să venim noi dacă am fi
găsit marcajele.
Pe acesta nu mai avem timp să-l străbatem integral
dus-întors, dar putem să parcurgem o parte din el, să verificăm marcajele. Aşa
şi facem. Avem la dispoziţie o oră şi jumătate, interval pe care îl împărţim
astfel: 45 de minute urcare, 15 minute cules zmeură şi mure, 30 de minute
coborâre. Drumul este foarte bine marcat, iar acolo unde am ajuns noi este un
minunat loc de belvedere şi tufe de zmeură şi mure din abundenţă.
Acum, nu ne mai rămâne decât să împachetăm şi să
pornim spre locul numit Între Ape, acolo unde ne aşteaptă maşinile pentru a ne
duce înapoi, acasă. Au fost trei zile în care am avut ocazia să cutreierăm prin
locuri prea puţin umblate, am trăit în mijlocul naturii ce ne-a pus la
dispoziţie perfecţiunea sa, am admirat cel mai incredibil cer înstelat şi ne-am
potolit într-o oarecare măsură setea de aventură.
.JPG)
