Urcăm în autocar, ne ocupăm
locurile şi pornim la drum. Avem toate şansele să petrecem o zi perfectă, totul
ne îndeamnă să credem acest lucru: programul include locuri demne de a fi
văzute, vremea se a anunţă a fi prielnică, starea noastră de spirit este
grozavă.
Prima oprire: Sarmizegetusa
Ulpia Traiana, capitala Daciei romane, întemeiată în anii 108-110. S-a
dorit a fi o vizită scurtă, doar pentru câteva fotografii, părerea generală
fiind că nu prea ai ce vedea, doar nişte pietre. Însă, la faţa locului această
falsă impresie a dispărut încet-încet în timp ce ghidul local ne-a vorbit
despre măreţia acelui oraş în vremurile sale de glorie şi despre munca
meticuloasă a arheologilor care scot la suprafaţă ce a mai rămas din falnicul
oraş, adună informaţii şi încearcă să ne prezinte modul în care se trăia pe
aceste locuri în urmă cu aproximativ două milenii.
Am început turul ghidat cu o
vizită la Muzeul Arheologic Sarmizegetusa. Muzeul deține colecții de
arheologie romană: monumente epigrafice și sculpturale, mozaicuri, fragmente de
pictură murală, arme, argintărie, obiecte din bronz, os, ceramică, sticlă,
monede și altele, descoperite în situl arheologic aflat în imediata vecinătate.
Pe lângă toate acestea, muzeul deţine o serie de replici realizate în urma
studierii documentelor şi scrierilor vremii dar şi a obiceiurilor romane din
alte teritorii ale imperiului roman. Astfel, găsim în muzeu mostre de
îmbrăcăminte, replici ale obiectelor utilizate în acea vreme, o machetă a
arenei, şi chiar o reconstituire a sistemului de încălzire a clădirilor.
Ne întoarcem pe teren, printre
ruine. Sarmizgetusa nu înseamnă numai o grămadă de pietre, înseamnă
istorie, civilizaţie, cultură, spiritualitate. La intrarea în situl arheologic
ne întâmpină construcţia gigantică a amfiteatrului – harena (arena). După ce
am văzut macheta acesteia în muzeu, acum ne putem imagina mai clar cum arăta,
şi ascultând vorbele ghidului aproape că putem vizualiza un spectacol, o luptă
de gladiatori sau o întrecere sportivă. Acum este acoperită cu iarbă, dar pe
vremuri era presărată cu rumeguş sau nisip pentru a absorbi sângele vărsat în
timpul luptelor. La final, suprafaţa se spăla cu apă, care se scurgea prin
marele canal ce taie arena dinspre vest spre est.
Nu departe de amfiteatru se
află o zonă sacră, incomplet cercetată ce cuprinde, printre altele: Templul zeiţei Nemesis, Templul lui Liber
Pater, Templul zeilor Domnus şi Domna, sanctuarul dedicat zeilor Aesculap şi
Hygia, Templul zeului Silvanus şi Templul Mare, în care se pare că se
aduceau rugăciuni mai multor divinităţi.
Această area sacra este
delimitată de un drum ce la prima vedere pare un simplu drum de ţară. Aflăm
însă, că acest drum şerpuieşte nestingherit de două mii de ani, reprezentând
cea mai importantă rută de circulaţie între sudul şi nordul provinciei, venind de la Drobeta, trecea prin Tibiscum
şi Sarmizegetusa, apoi o cotea spre nord, către Apulum, Potaissa, Napoca şi se
oprea la Porolissum. Din păcate, astăzi se mai păstrează doar fundaţia
drumului, lespezile mari de piatră ce alcătuiau drumul propriu-zis au fost
refolosite ca materiale de construcţii de către localnici.
În vecinătatea acestui drum
există un val de pământ ce ascunde zidul de nord al vechiului oraş, încă nescos
la lumină. Imediat la intrarea în oraş se află domus procuratoris
(palatul procuratorului financiar al provinciei), una dintre cele mai
importante clădiri. Tot aici găsim ruinele unui horreum – un fel de
hambar public utilizat pentru a stoca diverse bunuri.
În final ajungem în zona
centrală a oraşului vechi, locul în care a fost Forul. Frânturi de coloane şi
piloni, urme de fundaţii şi resturi de ziduri amintesc de spaţiile şi clădirile
ce au existat aici: o poartă monumentală,
curtea placată cu marmură, locus gromae – punctul de
intersecţie a două drumuri importante, statui
din bronz aurit, fântâni publice, basilica flancată în partea de est şi de vest
de câte un podium (tribunalia) unde îşi făceau apariţia
cei doi primari (duumvirii) pentru a judeca. Din acest spaţiu se putea intra în curia,
sala de şedinţe a consiliului local, locul în care se discutau chestiunile
oraşului şi la subsolul căreia se găseau aeraria, camerele de tezaur.
Toate acestea sunt doar o mică
parte a ceea ce a însemnat Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa, o mică parte însă de o mare însemnătate. Alte părţi din
acest măreţ oraş aşteaptă încă să fie descoperite. Povestea lor continuă.
Acum vom face un salt în timp,
un salt de o mie şi ceva de ani, spre secolul
al XIII-lea şi ne îndreptăm spre Densuş, însă nu ne vom desprinde
complet de epoca romană deoarece la construcţia bisericii Sf. Nicolae
s-au folosit, printre altele, materiale provenite chiar de la Sarmizegetusa.
În ceea ce piveşte cronologia acestui
lăcaş de-a lungul timpului s-au avansat o serie de ipoteze, unele dintre ele
chiar fanteziste. Pe baza unei inscripţii de pe o piesă romană din biserică s-a
spus că ar fi fost mormântul generalului roman Longinus, cel care a fost prins
de Decebal şi în schimbul căruia regele dac ar fi urmărit obţinerea unei păci
avantajoase. O altă idee a fost aceea că peste un monument păgân, poate un
templu roman, s-a dezvoltat o paleobiserică creştină. Cele mai multe ipoteze
pledează pentru o datare în cursul secolului
al XIII-lea.
În ziduri, care au aproape 1 m
grosime, s-au folosit numeroase piese romane, a căror origine nu a putut fi
stabilită cu certitudine. Dacă în cazul unor monumente funerare sau a câtorva
fragmente arhitectonice am putea spune că au fost aduse de la eventuale
construcţii romane aflate în apropierea
Densuşului, în ceea ce priveşte marile coloane de marmură, blocurile de
apeduct din piatră, blocurile de canalizare, ele provin din Colonia Dacica Sarmizegetusa.
Turnul rigid de piatră al
bisericii se conturează perfect pe albastrul fără de pată al cerului. În jur,
natura dă primele semne de renaştere, iarba e moale, de un verde crud şi
pufoasă, pomii îşi dezmorţesc crengile, narcisele şi toporaşii îşi îndreaptă
faţa spre soare iar păsărelele zboară şi ciripesc fericite. În depărtare
crestele munţilor îşi poartă încă mantia de nea.
Următoarea destinaţie
temporală: sfârşitul secolului al XIV-lea,
moment în care a fost construită din piatră biserica actuală a Mănăstirii
Prislop cunoscută şi sub numele de "Silvaş", după satul
Silvaşu de Sus. La o distanţă de
aproximativ 200 de metri de biserică se află locul numit "La
Mănastirea Bătrână", dovada existenţei acolo a unei mănastiri mai vechi,
din lemn.
Mănăstirea este cunoscută în special
datorită minunilor săvârşite de părintele
Arsenie Boca, considerat al treilea ctitor al mănăstirii, cel care în cei
41 cât a stat aici a pictat fresce şi icoane deosebit de valoroase astăzi, a
reorganizat viaţa de obşte şi a redat mănăstirii strălucirea şi frumuseţea de
care se bucură astăzi mii de credincioşi veniţi din toată ţara, chiar şi de
peste hotare.
Fiind o zi de sâmbătă am putut
să experimentăm această afluenţă de credincioşi. Drumul până la mănăstire era
tivit cu maşini parcate pe ambele margini şi numai datorită deosebitului talent
al şoferului nostru care a pătruns prin nişte spaţii extrem de înguste am
reuşit să ajungem cu autocarul în parcarea, înţesată şi ea, din faţa aşezământului.
Pătrundem pe poarta mănăstirii
şi ne pierdem în marea de credincioşi - sau mai puţin credincioşi, de
vizitatori, de pelerini, de turişti sau simpli privitori. Pe cărarea care duce
la mormântul părintelui Arsenie Boca,
sute de persoane cu flori în mână au format un şir lung şi stufos şi ne
întrebăm oare cât durează să ajungi să depui florile pe mormânt.
Ne plimbăm pe alei şi remarcăm
cadrul natural deosebit, ansamblul mănăstiresc fiind construit la altitudinea
de 580 de metri, într-o poiană înconjurată de mult spaţiu verde, după care
urmeaza dealurile acoperite cu păduri de stejar, fag, carpen, pin, molid,
mesteceni şi arbuşti. Totuşi, pentru cei care doresc să-şi descopere liniştea
interioară le recomandăm să viziteze Mănăstirea Prislop în timpul
săptămânii şi nu în weekend.
Înainte de plecare am vizitat,
de nevoie, grupul sanitar; o experienţă de neuitat, ce ne-a marcat profund, un
loc ce necesită urgent o investiţie serioasă.
Ne îndreptăm spre Hunedoara,
menţinându-ne în aceeaşi perioadă istorică, secolul
al XIV-lea, când este datată prima fortificaţie de piatră de la Hunedoara. După anul 1440, Ioan de Hunedoara decide iniţierea unor
lucrări de mai mare amploare, transformând cetatea într-un castel.
Având în spate experienţa
reuşită de la Sarmizegetusa când am contractat serviciile unui ghid
specializat, am decis să facem acelaşi lucru şi aici. De data aceasta însă am
avut parte de o domnişoară ghid, care însă mai are un drum lung de parcurs
pentru a deveni ghid profesionist. În privinţa cunoştinţelor nu am avut nimic
de reproşat, însă limbajul şi mai ales atitudinea au lăsat mult de dorit.
Totuşi, fiind tânără, sperăm că odată cu trecerea timpului va acumula suficintă
experienţă încât să poată depăşi aceste lipsuri.
Am înaintat pas cu pas şi am
retrăit istoria castelului cu fiecare încăpere vizitată, cu fiecare culoar, sală
sau turn. Am admirat curtea şi capela, am ascultat cu atenţie legenda fântânii
şi legenda corbului şi ne-am înfiorat în camera de tortură.
Îmbucurător este că pe zi ce
trece, castelul prinde viaţă, tot mai multe încăperi sunt mobilate şi decorate
şi, chiar dacă nu sunt obiecte originale, e mult mai plăcut să-l vizitezi
astfel decât să găseşti doar nişte camere goale. Îmbucurător este şi faptul că
la castel vin din ce în ce mai mulţi vizitatori. Când noi ne-am terminat turul
şi ne pregăteam să părăsim castelul în curte a pătruns un grup de circa 200 de
turişti.
Mai avem o singură oprire
programată, la Cetatea Devei, una dintre cele mai importante fortificaţii
medievale din Transilvania, întemeiată în secolul
al XIII-lea ca fortăreţă militară şi transformată de Iancu de Hunedoara în castel nobiliar. Astăzi, pe culmea
Dealului Cetăţii mai pot fi văzute ruinele cetăţii ce a fost aruncată
în aer în anul 1849 în urma unei explozii produse în depozitul de muniţie a
fortăreţei.
Am urcat cu telecabina şi am
vizitat o mică parte a ruinelor cetăţii, accesul fiind limitat datorită
lucrărilor de restaurare ce au loc aici. Am profitat de panorama deosebită ce
ni se dezvăluia de la această înălţime şi am urmărit cum se lasă înserarea
deasupra oraşului. Ne-am bucurat de aceste momente de linişte şi relaxare atât
de binevenite după o zi încărcată, dar minunată.
Suntem la finalul unei
excursii, desfăşurate în condiţii de vreme excelentă, în care am văzut sau
revăzut locuri de o mare încărcătură istorică, culturală şi spirituală. Ne-am
întors acasă fericiţi pentru că, ce poate fi mai plăcut decât o excursie
reuşită.
