La mică distanţă de Timişoara, între
creţurile Munţilor Poiana Ruscă, într-o zonă încă împădurită şi prea
puţin cunoscută se află tabăra de la Poieni Strâmbu. Fără semnal gsm -
excepţie făcând doar câteva locuri pe creastă – fără Internet, găseşti aici o
linişte absolută. Numai în vacanţa de vară şi câteva weekend-uri locul se umple
de glasuri de copii şi de neastâmpăr juvenil, în rest, locul rămâne pustiu şi
uitat.
Traseele din păduri au fost uitate, abandonate şi,
chiar dacă unele mai sunt marcate, paşii turiştilor nu le-au mai străbătut de
tare multă vreme.
Clubul Bănăţean de Turism,
cel care a participat de-a lungul anilor la marcarea şi amenajarea multor
trasee în zonă, şi-a asumat şi de data aceasta responsabilitatea pentru
efectuarea activităţilor de reconstituire
şi marcare sau refacerea marcajelor traseelor turistice şi de ciclism,
amenajarea punţilor, realizarea unei hărţi cu traseele din jurul taberei
...
Au fost efectuate mai multe deplasări în zonă în
vederea derulării acestui proiect, s-au făcut măsurători, s-au străbătut trasee
ce vor apărea pe o hartă a zonei. Mărturii de la vizita anterioară puteţi citi
accesând acest link.
De data aceasta aveam de atins două obiective astfel că
ne-am împărţit în două cete ... de muncitori şi de drumeţi. Una mai numeroasă,
ce urma să muncească la reconstituirea punţilor de pe Valea Mare şi
Şopot. Vechea punte de pe Valea Mare era distrusă complet, iar cea care
unea malurile Şopotului era impracticabilă, astfel încât era de preferat
traversarea prin apă decât pe podeţ. Un alt grup, mai restrâns din punct de
vedere numeric, avea sarcina de a marca cu gps-ul pe hartă un traseu de
creastă ce ajunge până în satul Bătrână din Ţinutul Pădurenilor.
Înainte de ora 9 grupul de cinci care urma să
străbatem drumul de creastă până la Bătrâna am părăsit tabăra şi, urmând marcajul triunghi galben am urcat
o potecă abruptă ce duce de la aprox 400
m altitudine până aproape de 600. La capătul acestui urcuş efectivul
grupului s-a diminuat, domnul Milan, după ce a urcat mare parte a acestei pante
abrute, a hotărât că e mai înţelept să se întoarcă, motivând că nu poate
continua deoarece bocancii îi sunt prea largi. Am rămas patru: subsemnata,
Bogdan L., Paul şi Georgiana.
Trecând prin
tunelul de pe decovil săpat în piatră cu peste un secol în urmă
de mâna omului, mai precis de mâna prizonierilor italieni de pe vremea
dominaţiei austro-ungare, prin care treceau vagoanele cu lemne trase de cai, am
făcut primul popas într-o poiană unde l-am aşteptat pe Bogdan care s-a oferit
să-l conducă pe drumul de întoarcere pe domnul Milan. După ce a mai urcat o
dată panta, Bogdan s-a prăbuşit pe iarba moale din poiană pentru a se odihni
puţin. Nu prea mult, pentru că mai aveam
un drum lung de străbătut şi deja pierdusem multă vreme cu acest eveniment.
Eram pe creastă,
străbătuserăm partea cea mai grea, dar şi cea mai scurtă şi cunoscută – mai
urcasem panta acesta şi cu alte ocazii, urma însă drumul cel lung şi
necunoscut. Niciunul dintre noi nu-l mai parcursese şi eram cu toţii mai mult
sau mai puţin novici în descoperirea traseelor. Aveam informaţii că acest traseu era marcat ... şi nu prea, şi nu a
mai fost utilizat pentru drumeţii de ani de zile.
La Bătrâna am mai fost, anul trecut, am şi scris
despre vizită aici, dar pe alt drum, cel pe care urma să ne întoarcem acum ...
în cazul în care nimeream traseul şi ajungeam în sat, deci, important era să ajungem la Bătrâna,
drumul de întoarcere nu mai era o problemă.
Am părăsit poiana şi am intrat în pădure căutând din
priviri marcajul bandă albastră, cel care
trebuia să ne ducă până la destinaţie. Am făcut doar câteva sute de metri
şi am ajuns din nou într-o poiană în mijlocul căreia era un pom mare cu marcaj
pe el, se vedea de la distanţă şi ne-am îndreptat cu bucurie spre el, dar apoi,
ia marcajul de unde nu-i. Ne-am învârtit în jurul pomului, apoi fiecare dintre
noi a încercat în altă direcţie prin iarba deasă şi înaltă până la brâu, dar
nici urmă de marcaj. Eram dezamăgiţi, nu
puteam da greş atât de curând, când nici n-am început bine traseul. Am
decis să o luăm prin pădure, urmând un marcaj forestier iar decizia s-a dovdit
a fi bună, la scurt timp am găsit
marcajul nostru, banda albastră.
Drumul în continuare nu a fost simplu, am greşit
drumul de vreo două ori şi am fost nevoiţi să ne întoarcem pentru a porni apoi
pe direcţia bună, am fost atacaţi de haite de câini ciobăneşti, puţinele
persoane întâlnite pe drum nu ştiau să ne răspundă când întrebam de drumul de
creastă spre Bătrâna – nici nu ştiau că există un astfel de traseu, au existat
momente de ezitare, de nelinişte, dar de
fiecare dată am reuşit să găsim marcajul şi să ne continuăm drumul.
Ştiam că va urma să trecem printr-o pădure seculară şi, deşi nu eram foarte
siguri unde este localizată, când am pătruns printre copaci am recunoscut-o
imediat, era copleşitoare, măreaţă, inertă,
bătrână ca si timpul însuşi. Copacii nu erau aşa de groşi precum mă
aşteptam dar erau impozanţi, şi, poate pare ciudat, nu-ţi dădeau senzaţia de
teamă, din contra, ne simţeam protejaţi, eram veseli şi revigoraţi.
Eram puţin îngrijoraţi că ultima parte a drumului pe
care l-am parcurs era mai mult în coborâre, iar satul se află situat la aproape
900 m. La un moment dat, printre crengile copacilor am zărit în depărtare o
creastă, atunci am realizat că misiunea noastră va fi finalizată cu bine, ştiam
că acolo sus, încă ascunsă printre
faldurile dealurilor se afla dânsa, Bătrâna. Eram undeva în vale şi a urmat
un urcuş serios pe un drum şerpuit, dar priveliştea ce ni se dezvăluia în timp
ce urcam ne-a răsplătit din plin efortul şi, certitudinea de a ne afla atât de
aproape de ţintă ne-a încurajat dându-ne ultima fărâmă de putere de care mai
aveam nevoie.
Era ora 16 când am ajuns în sat şi ne-am aşezat
pentru a ne odihni. Între timp, colegii noştri care munceau la refacerea
punţilor terminaseră lucrul. Dar iată ce ne povesteşte Bogdan C. despre
munca desfăşurată de el şi ceilalţi componenţi ai echipei:
"O dimineaţă de iunie liniştită şi frumoasă. Avem în plan reconstruirea a două punţi peste 2 râuri
din zonă: Valea Mare şi Şopot.
Coborâm în Valea Mare şi ne punem pe treabă. Cele două trunchiuri de
brad de câte 8 m fiecare erau deja aduse jos aproape de malul apei, fapt ce
ne-a uşurat considerabil munca. Totuşi, ca să trecem şi să fixăm cele două trunchiuri de brad
peste apă, a fost nevoie de 6 oameni.
Până am montat şi fixat paleţii pe cei doi brazi a durat ceva fiindcă
trunchiurile erau inegale şi a fost nevoie să folosim “rondele” de sprijin şi
egalizare.
La un moment dat a
trebuit ca cineva să intre şi în apă fiindcă nu mai aveam cum să manevrăm
paleţii şi să batem cuie. A intrat Dexi şi cu mine. El avea cizme de cauciuc,
iar eu rezistenţă la apă rece. Cred că am bătut cu toţii cel puţin 100 de cuie
în fiecare punte.
Chiar dacă a durat ceva, rezultatul a fost unul foarte bun. O punte solidă,
sigură, care (dacă nu o ia vreo viitură) ar trebui să reziste cel puţin 8 ani.
Pe la ora 13:00 am plecat spre Şopot ca să construim a doua punte.
Puntea de peste Şopot am costruit-o la o palmă peste puntea veche care încă mai stă în picioare. De data aceasta
toată echipa s-a mişcat şi mobilizat foarte bine (având deja experienţă de la
puntea de pe Valea Mare) şi lucrarea a fost gata în circa 3 h. Am lucrat cu
toţii în mod egal, constant şi cu precizie, ca o maşinărie germană. Doru tăia
cu drujba scânduri şi rondele de susţinere, Nicu şi Bela aşezau şi fixau
paleţii, iar eu şi Dexi veneam în urma lor şi băteam cuiele de susţinere. La
această punte, datorită faptului că era puţin în pantă, am fost nevoiţi să
fixăm transversal nişte şipci (opritoare) în caz că puntea alunecă. La final Liubiţa a
vopsit ambele punţi cu ulei de motor ars pentru a încetini putrezirea lemnului.
A doua punte a fost gata la ora 16:00."
Aşadar, ambele
echipe au îndeplinit misiunile cu care erau însărcinate, diferenţa o
reprezenta doar că noi mai aveam de parcurs un drum lung de întoarcere, şi nu
oricum ci contra cronomentru, deoarece în cazul în care nu ajungeam înapoi în
tabără la ora 19, colegii noştri plecau pe urmele noastre şi, cum în tabără nu
este semnal, nu puteam să-i anunţăm unde suntem.
După o pauză foarte
scurtă, am luat-o la vale, şi acest fapt ne-a încurajat, anume că nu mai aveam
de urcat ci doar de coborât, urmând
marcajul cruce roşie, aveam de străbătut o creastă frumoasă cu deschidere mare,
cu privelişti minunate, apoi urma o coborâre accentuată prin pădure şi la final
un luuung drum forestier până în tabără. Am mers şi am tot mers, astfel
încât la ora 19, chiar dacă încă nu ajunsesem la destinaţie, totuşi eram îndeajuns de aproape încât să putem
comunica prin intermediul staţiilor de emisie-recepţie.
Ziua de lucru s-a
terminat, obiectivele au fost atinse şi, ce credeţi că am făcut? Ne-am
odihnit? Nuuu! Am ieşit să facem mişcare, unii au jucat fotbal pe terenul
sintetic din incinta taberei, alţii au făcut o plimbare de seară prin
împrejurimi.
A doua zi am pornit
pe traseele pe care se găseau cele două punţi refăcute. Şi mare ne-a fost
bucuria când am zărit înaintea noastră un grup de copii ce treceau bucuroşi
peste punţi, ei fiind primii beneficiari
ai muncii desfăşurate de către membri
Clubului Bănăţean de Turism.
Sperăm ca în cel mai
scurt timp să realizăm şi o hartă a zonei, cu toate traseele
ce pot fi parcurse şi să o afişăm în tabără, astfel încât zona să poată fi explorată pe o întindere cât mai mare şi în siguranţă.
Credit foto: Bogdan Lapadat şi Bela Fancsali
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu